Oziella Inocencio (Brazil) - O coração e o Rio 

Fiquei absolutamente abismada, quando me disseram que se o coração parasse, a gente morria. Era muito criança e me escandalizava pensar que ele batia por 60, 80 anos a fio, mexendo a vida inteira. Eu pensava que o único órgão que havia no organismo era ele, já que apenas ele se anunciava sem cessar. Todos os outros órgãos eram silenciosos, então naturalmente não existiam.

Com o passar do tempo, desenvolvi o estranho hábito de ficar colocando as mãos no coração para conferir se ele estava batendo. A minha mãe biológica tinha um estetoscópio, ela fazia o curso de Enfermagem e um dos meus passatempos favoritos se resumia a escutar o meu coração direto dele. Eu me deitava de costas na cama, colocava o estetoscópio e ficava ouvindo.

Se algum acontecimento me assombrava, corria para dentro do guarda-roupa ou qualquer lugar em que pudesse ficar sozinha, e imediatamente punha as mãos no coração. Não adiantava nada, é verdade, ele continuava batendo loucamente, mas aquele contato lento das mãos paradas, em cima da roupa, funcionava como o alívio de uma compressa quente — de algum jeito, aquilo me trazia conforto, uma sensação de cuidado. 

Um dia, logo no começo da tarde, fui até o Rio Mamanguape, que passava perto da minha casa. Minha avó detestava que fosse lá, porque eu não sabia nadar. A área do Rio era bem grande, eu costumava ir sozinha e sentar no mato. Quase ninguém via aquele pingo de gente entre as folhagens altas e eu tinha medo de entrar no Rio, só ficava observando de longe os meninos que pulavam da ponte ou as mulheres que desciam o morro do Cruzeiro para lavar roupas nas pedras.

Demorei a voltar para casa. Quando cheguei ela estava muito irritada e tive certeza que ia apanhar — mas ela nunca havia feito isso comigo. Comecei a tremer de medo e não deu tempo de correr para lugar nenhum: coloquei, então, as mãos no coração, arfando, comecei a chorar e fui sentando no chão, da mais pura moleza nas pernas que o terror me causava. 

Ela se aproximou e, afastando minhas mãos, disse já ter percebido esse costume que eu tinha. Me tranquilizou, falando que tudo bem, só não queria mais que voltasse ao Rio. Foi ali que algo muito inusitado aconteceu, algo fora do curso natural das coisas se deu: eu me senti inteiramente compreendida. Ainda hoje não consigo ver o amor fora dessa faculdade, alheio à segurança que só o entendimento é capaz de fornecer.

É a incompreensão que faz alguém negar a sensibilidade à história do outro e julgá-lo implacavelmente. Se não procuro te compreender, imponho entre nós uma distância, vejo você como estranho e também daí decorre todo tipo de preconceito. Eu posso dizer que te amo, mas se não há disposição para o entendimento, isso é mera conjectura, mera elaboração de ideia. Só amo alguém se compreendo em inteireza e só posso me sentir amada se há compreensão por inteiro.

O curioso é que mesmo na atualidade, diante da severa incompreensão de um olhar, de súbito lembro daquele trajeto e às vezes sinto uma vontade irresistível de percorrê-lo novamente: mãos no coração, quase que em súplica, depois desfalecer em lágrimas e medo sob minhas próprias pernas. Sim, penso que continua existindo muita beleza em ser cru e puro e, dependendo do contexto, talvez seja esse o único modo de tocar de verdade a profundidade de alguém.

 

Inima și Râul

Am fost absolut uimită când mi s-a spus că dacă inima se oprește, mori. Eram foarte tânără și m-a șocat gândul că bătea timp de 60, 80 de ani încontinuu, mișcându-se de-a lungul vieții. Credeam că era singurul organ din corp, deoarece era singurul care se anunța constant. Toate celelalte organe erau tăcute, așa că, în mod firesc, nu existau.

Pe măsură ce timpul trecea, am dezvoltat ciudatul obicei de a-mi pune mâinile pe inimă pentru a verifica dacă bătea. Mama mea biologică avea un stetoscop; studia asistența medicală, iar una dintre distracțiile mele preferate era să-mi ascult inima direct prin el. Mă întindeam pe spate în pat, îmi puneam stetoscopul și ascultam. 

Dacă se întâmpla ceva care mă îngrijora, alergam în dulap sau în orice loc unde puteam fi singură și îmi puneam imediat mâinile pe inimă. Nu a fost de niciun folos, e adevărat, mă tot lovea frenetic, dar acel contact lent al mâinilor lui nemișcate pe hainele mele se simțea ca o ușurare a unei comprese calde - cumva, îmi aducea confort, un sentiment de grijă. 

Într-o zi, la începutul după-amiezii, m-am dus la râul Mamanguape, care curgea pe lângă casa mea. Bunica mea ura să merg acolo pentru că nu știam să înot. Zona râului era destul de mare; obișnuiam să merg singură și să stau în tufișuri. Aproape nimeni nu a văzut acea persoană micuță printre frunzișul înalt și mi-era teamă să intru în râu, privind de departe doar băieții care săreau de pe pod sau femeile care coborau dealul Cruzeiro să spele hainele pe stânci. 

Mi-a luat mult timp să ajung acasă. Când am ajuns, era foarte furioasă și eram sigur că va primi o bătaie - dar nu-mi mai făcuse niciodată așa ceva. Am început să tremur de frică și nu era timp să fug nicăieri: așa că mi-am pus mâinile la inimă, gâfâind, am început să plâng și m-am așezat pe podea, cu picioarele complet slăbite de teroare.

S-a apropiat și, împingându-mi mâinile la o parte, a spus că observase deja acest obicei al meu. M-a liniștit, spunând că e în regulă, doar că nu mai vrea să mă întorc la Rio. Acolo s-a întâmplat ceva foarte neobișnuit, ceva în afara cursului natural al lucrurilor: m-am simțit complet înțeleasă. Nici astăzi nu văd iubirea în afara acestei capacități, detașată de siguranța pe care doar înțelegerea o poate oferi.

Neînțelegerea este cea care face pe cineva să nege sensibilitatea față de povestea altuia și să-l judece neîncetat. Dacă nu încerc să te înțeleg, impun o distanță între noi, te văd ca pe un străin și de acolo izvorăsc tot felul de prejudecăți. Pot spune că te iubesc, dar dacă nu există dorința de a înțelege, aceasta este doar o conjectură, o simplă elaborare a unei idei. Pot iubi pe cineva doar dacă îl înțeleg complet și mă pot simți iubit doar dacă există o înțelegere completă. 

Lucrul curios este că chiar și astăzi, confruntată cu neînțelegerea severă a unei priviri, îmi amintesc brusc de acea călătorie și uneori simt o nevoie irezistibilă de a o relua: mâinile pe inimă, aproape în semn de implorare, apoi prăbușindu-mă în lacrimi și frică sub propriile picioare. Da, cred că există încă multă frumusețe în a fi crud și pur și, în funcție de context, poate că aceasta este singura modalitate de a atinge cu adevărat profunzimea cuiva. (OLC 4 (114)/2026)

CONTEMPORARY LITERARY HORIZON - ALL THE WORLD IN A JOURNAL.

 

First-degree meeting

Recently, in September, our friend from across the ocean—the talented photographer and accomplished Mexican prose writer Joel Mancinas, from Monterrey—received the magazines to which he subscribes directly by hand. They likely wouldn't have reached their destination safely via standard channels due to unreliable postal services—which mysteriously (perhaps due to supernatural effects from the Bermuda Triangle) tend to lose our mail bound for Mexico. Along with the magazines, he was delighted to receive the portrait I painted of him this year—a work that, according to those who have seen it, successfully captures the likeness of the subject (whom you can see for yourselves in the photograph). Monica Dragomirescu handled the delivery, ensuring both the magazines and the painting reached the recipient safely. She traversed half the globe on this journey, which began at Otopeni Airport in Bucharest, continued via Naples and Madrid, and concluded successfully at the international airport in Monterrey. Congratulations, dear Joel; congratulations, dear Monica! What if we started our own courier company? (DD - CLH 4 (114) / 2026, in progress)

Întâlnire de gradul unu 

Recent, în luna septembrie, prietenul nostru de peste Ocean, talentatul artist fotograf şi valorosul prozator mexican Joel Mancinas din Monterrey a primit manu propria revistele la care este abonat şi care pe calea obişnuită nu ar fi ajuns cu bine la destinaţie din cauza serviciilor poştale deficitare, care în mod misterios, poate din cauza efectelor supranaturale provocate de Triunghiul Bermudelor, de obicei pierd trimiterile noastre poştale cu destinaţia Mexic. O dată cu revistele, el s-a bucurat să primescă portretul pe care i l-am pictat în cursul acestui an - şi despre care cine l-a văzut a afirmat că are meritul de a semăna cu modelul, pe care îl vedeţi cu ochii voştri în fotografie. Serviciul de curier l-a îndeplinit Monica Dragomirescu, care a avut grijă ca atât revistele cât şi pictura să ajungă cu bine la destinatar, străbătând jumătate din mapamond în acest nou periplu, început la aeroportul Otopeni din Bucureşti, continuat de la Neapole şi apoi de la Madrid şi încheiat cu bine la aeroportul internaţional din Monterrey. Felicitări, draga Joel, felicitări, dragă Monica! Ce-ar fi dacă am fonda noi o firmă de curierat?

 

Un encuentro de primera clase

Recientemente, en septiembre, nuestro amigo extranjero, el talentoso fotógrafo y escritor mexicano Joel Mancinas, de Monterrey, recibió personalmente las revistas a las que está suscrito, las cuales no habrían llegado a salvo debido al deficiente servicio postal, que misteriosamente, quizás por los efectos sobrenaturales del Triángulo de las Bermudas, suele extraviar nuestro correo con destino a México. Junto con las revistas, se alegró mucho de recibir el retrato que pinté para él este año, y que, según todos los que lo vieron, tenía el mérito de parecerse al modelo que aparece en la fotografía. El servicio de mensajería lo realizó Monica Dragomirescu, quien se aseguró de que tanto las revistas como el cuadro llegaran a su destinatario sanos y salvos, cruzando medio mundo en este nuevo viaje que comenzó en el aeropuerto de Otopeni en Bucarest, continuó por Nápoles y luego Madrid, y finalizó con éxito en el aeropuerto internacional de Monterrey. ¡Felicidades, querido Joel, felicidades, querida Mónica! ¿Y si fundamos una empresa de mensajería? (Traducido por Monica Dragomirescu)