UNIVERS POETIC LATINO-AMERICAN

 

 

Oziella Inocencio (Brazil) - O coração e o Rio 

Fiquei absolutamente abismada, quando me disseram que se o coração parasse, a gente morria. Era muito criança e me escandalizava pensar que ele batia por 60, 80 anos a fio, mexendo a vida inteira. Eu pensava que o único órgão que havia no organismo era ele, já que apenas ele se anunciava sem cessar. Todos os outros órgãos eram silenciosos, então naturalmente não existiam.

Com o passar do tempo, desenvolvi o estranho hábito de ficar colocando as mãos no coração para conferir se ele estava batendo. A minha mãe biológica tinha um estetoscópio, ela fazia o curso de Enfermagem e um dos meus passatempos favoritos se resumia a escutar o meu coração direto dele. Eu me deitava de costas na cama, colocava o estetoscópio e ficava ouvindo.

Se algum acontecimento me assombrava, corria para dentro do guarda-roupa ou qualquer lugar em que pudesse ficar sozinha, e imediatamente punha as mãos no coração. Não adiantava nada, é verdade, ele continuava batendo loucamente, mas aquele contato lento das mãos paradas, em cima da roupa, funcionava como o alívio de uma compressa quente — de algum jeito, aquilo me trazia conforto, uma sensação de cuidado. 

Um dia, logo no começo da tarde, fui até o Rio Mamanguape, que passava perto da minha casa. Minha avó detestava que fosse lá, porque eu não sabia nadar. A área do Rio era bem grande, eu costumava ir sozinha e sentar no mato. Quase ninguém via aquele pingo de gente entre as folhagens altas e eu tinha medo de entrar no Rio, só ficava observando de longe os meninos que pulavam da ponte ou as mulheres que desciam o morro do Cruzeiro para lavar roupas nas pedras.

Demorei a voltar para casa. Quando cheguei ela estava muito irritada e tive certeza que ia apanhar — mas ela nunca havia feito isso comigo. Comecei a tremer de medo e não deu tempo de correr para lugar nenhum: coloquei, então, as mãos no coração, arfando, comecei a chorar e fui sentando no chão, da mais pura moleza nas pernas que o terror me causava. 

Ela se aproximou e, afastando minhas mãos, disse já ter percebido esse costume que eu tinha. Me tranquilizou, falando que tudo bem, só não queria mais que voltasse ao Rio. Foi ali que algo muito inusitado aconteceu, algo fora do curso natural das coisas se deu: eu me senti inteiramente compreendida. Ainda hoje não consigo ver o amor fora dessa faculdade, alheio à segurança que só o entendimento é capaz de fornecer.

É a incompreensão que faz alguém negar a sensibilidade à história do outro e julgá-lo implacavelmente. Se não procuro te compreender, imponho entre nós uma distância, vejo você como estranho e também daí decorre todo tipo de preconceito. Eu posso dizer que te amo, mas se não há disposição para o entendimento, isso é mera conjectura, mera elaboração de ideia. Só amo alguém se compreendo em inteireza e só posso me sentir amada se há compreensão por inteiro.

O curioso é que mesmo na atualidade, diante da severa incompreensão de um olhar, de súbito lembro daquele trajeto e às vezes sinto uma vontade irresistível de percorrê-lo novamente: mãos no coração, quase que em súplica, depois desfalecer em lágrimas e medo sob minhas próprias pernas. Sim, penso que continua existindo muita beleza em ser cru e puro e, dependendo do contexto, talvez seja esse o único modo de tocar de verdade a profundidade de alguém.

 

Inima și Râul

Am fost absolut uimită când mi s-a spus că dacă inima se oprește, mori. Eram foarte tânără și m-a șocat gândul că bătea timp de 60, 80 de ani încontinuu, mișcându-se de-a lungul vieții. Credeam că era singurul organ din corp, deoarece era singurul care se anunța constant. Toate celelalte organe erau tăcute, așa că, în mod firesc, nu existau.

Pe măsură ce timpul trecea, am dezvoltat ciudatul obicei de a-mi pune mâinile pe inimă pentru a verifica dacă bătea. Mama mea biologică avea un stetoscop; studia asistența medicală, iar una dintre distracțiile mele preferate era să-mi ascult inima direct prin el. Mă întindeam pe spate în pat, îmi puneam stetoscopul și ascultam. 

Dacă se întâmpla ceva care mă îngrijora, alergam în dulap sau în orice loc unde puteam fi singură și îmi puneam imediat mâinile pe inimă. Nu a fost de niciun folos, e adevărat, mă tot lovea frenetic, dar acel contact lent al mâinilor lui nemișcate pe hainele mele se simțea ca o ușurare a unei comprese calde - cumva, îmi aducea confort, un sentiment de grijă. 

Într-o zi, la începutul după-amiezii, m-am dus la râul Mamanguape, care curgea pe lângă casa mea. Bunica mea ura să merg acolo pentru că nu știam să înot. Zona râului era destul de mare; obișnuiam să merg singură și să stau în tufișuri. Aproape nimeni nu a văzut acea persoană micuță printre frunzișul înalt și mi-era teamă să intru în râu, privind de departe doar băieții care săreau de pe pod sau femeile care coborau dealul Cruzeiro să spele hainele pe stânci. 

Mi-a luat mult timp să ajung acasă. Când am ajuns, era foarte furioasă și eram sigur că va primi o bătaie - dar nu-mi mai făcuse niciodată așa ceva. Am început să tremur de frică și nu era timp să fug nicăieri: așa că mi-am pus mâinile la inimă, gâfâind, am început să plâng și m-am așezat pe podea, cu picioarele complet slăbite de teroare.

S-a apropiat și, împingându-mi mâinile la o parte, a spus că observase deja acest obicei al meu. M-a liniștit, spunând că e în regulă, doar că nu mai vrea să mă întorc la Rio. Acolo s-a întâmplat ceva foarte neobișnuit, ceva în afara cursului natural al lucrurilor: m-am simțit complet înțeleasă. Nici astăzi nu văd iubirea în afara acestei capacități, detașată de siguranța pe care doar înțelegerea o poate oferi.

Neînțelegerea este cea care face pe cineva să nege sensibilitatea față de povestea altuia și să-l judece neîncetat. Dacă nu încerc să te înțeleg, impun o distanță între noi, te văd ca pe un străin și de acolo izvorăsc tot felul de prejudecăți. Pot spune că te iubesc, dar dacă nu există dorința de a înțelege, aceasta este doar o conjectură, o simplă elaborare a unei idei. Pot iubi pe cineva doar dacă îl înțeleg complet și mă pot simți iubit doar dacă există o înțelegere completă. 

Lucrul curios este că chiar și astăzi, confruntată cu neînțelegerea severă a unei priviri, îmi amintesc brusc de acea călătorie și uneori simt o nevoie irezistibilă de a o relua: mâinile pe inimă, aproape în semn de implorare, apoi prăbușindu-mă în lacrimi și frică sub propriile picioare. Da, cred că există încă multă frumusețe în a fi crud și pur și, în funcție de context, poate că aceasta este singura modalitate de a atinge cu adevărat profunzimea cuiva. (OLC 4 (114)/2026)

CONTEMPORARY LITERARY HORIZON - ALL THE WORLD IN A JOURNAL.

 

First-degree meeting

Recently, in September, our friend from across the ocean—the talented photographer and accomplished Mexican prose writer Joel Mancinas, from Monterrey—received the magazines to which he subscribes directly by hand. They likely wouldn't have reached their destination safely via standard channels due to unreliable postal services—which mysteriously (perhaps due to supernatural effects from the Bermuda Triangle) tend to lose our mail bound for Mexico. Along with the magazines, he was delighted to receive the portrait I painted of him this year—a work that, according to those who have seen it, successfully captures the likeness of the subject (whom you can see for yourselves in the photograph). Monica Dragomirescu handled the delivery, ensuring both the magazines and the painting reached the recipient safely. She traversed half the globe on this journey, which began at Otopeni Airport in Bucharest, continued via Naples and Madrid, and concluded successfully at the international airport in Monterrey. Congratulations, dear Joel; congratulations, dear Monica! What if we started our own courier company? (DD - CLH 4 (114) / 2026, in progress)

Întâlnire de gradul unu 

Recent, în luna septembrie, prietenul nostru de peste Ocean, talentatul artist fotograf şi valorosul prozator mexican Joel Mancinas din Monterrey a primit manu propria revistele la care este abonat şi care pe calea obişnuită nu ar fi ajuns cu bine la destinaţie din cauza serviciilor poştale deficitare, care în mod misterios, poate din cauza efectelor supranaturale provocate de Triunghiul Bermudelor, de obicei pierd trimiterile noastre poştale cu destinaţia Mexic. O dată cu revistele, el s-a bucurat să primescă portretul pe care i l-am pictat în cursul acestui an - şi despre care cine l-a văzut a afirmat că are meritul de a semăna cu modelul, pe care îl vedeţi cu ochii voştri în fotografie. Serviciul de curier l-a îndeplinit Monica Dragomirescu, care a avut grijă ca atât revistele cât şi pictura să ajungă cu bine la destinatar, străbătând jumătate din mapamond în acest nou periplu, început la aeroportul Otopeni din Bucureşti, continuat de la Neapole şi apoi de la Madrid şi încheiat cu bine la aeroportul internaţional din Monterrey. Felicitări, draga Joel, felicitări, dragă Monica! Ce-ar fi dacă am fonda noi o firmă de curierat?

 

Un encuentro de primera clase

Recientemente, en septiembre, nuestro amigo extranjero, el talentoso fotógrafo y escritor mexicano Joel Mancinas, de Monterrey, recibió personalmente las revistas a las que está suscrito, las cuales no habrían llegado a salvo debido al deficiente servicio postal, que misteriosamente, quizás por los efectos sobrenaturales del Triángulo de las Bermudas, suele extraviar nuestro correo con destino a México. Junto con las revistas, se alegró mucho de recibir el retrato que pinté para él este año, y que, según todos los que lo vieron, tenía el mérito de parecerse al modelo que aparece en la fotografía. El servicio de mensajería lo realizó Monica Dragomirescu, quien se aseguró de que tanto las revistas como el cuadro llegaran a su destinatario sanos y salvos, cruzando medio mundo en este nuevo viaje que comenzó en el aeropuerto de Otopeni en Bucarest, continuó por Nápoles y luego Madrid, y finalizó con éxito en el aeropuerto internacional de Monterrey. ¡Felicidades, querido Joel, felicidades, querida Mónica! ¿Y si fundamos una empresa de mensajería? (Traducido por Monica Dragomirescu)

 

Mihai Cantuniari (1945 – 2026),

poetul de pe strapontină

 

de Daniel Dragomirescu

 

    Ne pregăteam să ne reluăm activităţile publicistice obişnuite după vacanţa de Paşte, când am aflat, cu consternare, că prietenul şi colegul nostru, Mihai Cantuniari, a încetat din viaţă, după o grea suferinţă, la Institutul clinic Fundeni. Cu toate că ştiam de problemele lui de sănătate, care s-au declanşat în anul 1983 şi care l-au obligat să se pensioneze cu mult înainte de vreme, nu ne aşteptam, totuşi la acest grabnic deznodământ, care ne-a surprins. Credeam că va mai rămâne alături de noi încă destul timp de acum înainte. N-a fost să fie aşa.

     Născut la Bucureşti, în 14 februarie 1945, într-o familie de intelectuali,  printre ai cărei înaintaşi se numără Duiliu Zamfirescu, sculptorul Gheorghe Leonida şi inginerul Dimitrie Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic, Mihai Cantuniari a urmat studii de hispanistică la Universitatea din Bucureşti (promoţia 1967), după care a urmat o destul de sinuoasă şi puţin norocoasă carieră profesională, mai întâi ca redactor la câteva edituri bucureştene, precum Editura Academiei şi Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pentru ca ulterior să activeze, până la pensionarea pe caz de boală în anul 1983, ca cercetător ştiinţific în cadrul Sectorului de hispanistică de la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Aici l-am cunoscut eu, în anii 1978 – 1980, când am fost colegi. După pensionare a trăit retras în locuinţa sa din Şoseaua Iancului, dar a desfăşurat o susţinută şi valoroasă activitate în calitate de poet, prozator, memorialist şi de excelent traducător din literaturile de limbă spaniolă din Europa şi din America Latină din Mario Vargas Llosa, César Vallejo, Arturo Pérez-Reverte, Fernando Pessoa, printre alţii. Pentru opera sa literară a fost distins de-a lungul anilor cu  diverse premii importante, începând cu premiul pentru volumul său de debut „Poezii” (1977) de la Cartea Românească, în urma primului concurs de debut editorial instituit în România. A fost de asemenea distins cu două premii pentru traduceri ale Uniunii Scriitorilor din România, în 1993 şi în 2006, cu Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1984), cu Premiul pentru întreaga activitate al Fundaţiei Cella Delavrancea (1996), cu premiul Opera Omnia din partea Uniunii Scriitorilor, filiala Traduceri Literare (Fitralit) în anul 2023 şi i s-a decernat, din partea Republicii Peru, Ordinul Al Mérito por Servicios Distinguidos în grad de Comandor (1987), drept recunoaştere pentru traducerea şi difuzarea în România a scrierilor lui Mario Vargas Llosa (7 romane). Opera sa poetică include şase volume publicate între anii 1977 – 1984 şi două volume memorialistice apreciate drept romane, apărute în anii 2007 şi 2011 la Humanitas, despre care noi am publicat recenzii în „România literară” la data apariţiei lor.

     După decesul scriitorului, pe pagina oficială a Uniunii Scriitorilor din România s-a publicat cu promptitudine un articol omagial.

     Deşi ne aflăm în faţa operei unui scriitor (poet şi prozator) de primă importanţă şi în ciuda premiilor relevante prin care i s-a recunoscut valoarea, nu putem să nu remarcăm modesta sa recepţie critică, difuzare şi promovare la nivel naţional, atât înainte, cât şi după schimbarea de regim politic din 1989. Volumele sale de versuri s-au tipărit în tiraje minimale (între 600-700 exemplare şi unul singur în 800 de exemplare – şi nici o reeditare), ceea ce era cu totul irelevant pentru o epocă în care şi cărţile de poezii se tipăreau uneori în tiraje de zeci de mii de exemplare. Adăugând la aceste inconveniente şi faptul că autorul nu a beneficiat niciodată de o mediatizare pe măsură în presă, radio şi televiziune înainte de 1989, atunci când era un poet activ, cu volume noi publicate la intervale regulate de timp, avem o explicaţie de ce poetul a rămas o figură obscură, puţin cunoscută publicului cititor de poezie şi publicului mai larg în general. Cu umor şi amărăciune, din acest motiv, el însuşi ajunsese să se numească pe sine „poetul de pe strapontină”. Alexandru Piru l-a inclus pe poet în cartea „Debuturi” (1981), doar că profesorul universitar specializat în literatura română veche se ocupa numai ocazional de poezia contemporană şi nu avea un cuvânt greu de spus în impunerea unor poeţi tineri. În epoca postdecembristă scriitorul a primit majoritatea premiilor sale, însă a rămas mai departe puţin cunoscut la nivel naţional, în ciuda faptului că Alex Ştefănescu îl aprecia la modul superlativ, dedicându-i un capitol întreg în „Istoria literaturii române contemporane, 1941 - 2000”. Un mult mai mare impact a avut asupra publicului interesat de literatură „Istoria” lui Nicolae Manolescu, dar în cuprinsul ei se menţionează numai activitatea de traducător a lui Mihai Cantuniari. Nici chiar publicarea romanelor sale cu caracter autobiografic din 2007 şi din 2011 la Editura Humanitas nu i-a adus scriitorului mai multă recunoaştere şi notorietate, de care s-ar fi putut bucura, dacă aceste romane ar fi fost mai bine susţinute pe piaţa cărţii. Doar ca traducător s-a bucurat de mult succes scriitorul, cărţile traduse de el pentru Polirom având succes şi difuzare bune, dar un poet şi un prozator nu devine de notorietate prin traducerile sale, pentru că în ochii marelui public (cu excepţiile de rigoare, ale cititorilor de elită, literaţi, filologi, specialişti) traducătorul rămâne „omul de pe strapontină”, un nume şi o identitate ignorate cu lejeritate, un truditor anonim, deşi lui îi revine meritul principal în transpunerea / re-crearea unui autor străin într-o altă limbă a lumii, atunci când această transpunere se ridică valoric la nivelul originalului. Desigur că, la nivelul strict al specialiştilor, cele trei premii importante pentru traduceri atribuite de Uniunea Scriitorilor din România validează valoarea traducătorului, dar premiile pentru traduceri nu sunt decât palide consolări pentru un autor a cărui pondere valorică centrală se află în domeniul creaţiei literare, ceea ce este cazul lui Mihai Cantuniari.

     Să menţionăm, în final, un fapt remarcabil – interviul solicitat poetului de Horia Gârbea şi publicat în luna martie, atunci când poetul era pe ultima sută de metri a vieţii sale. Nici că se putea o propunere mai binevenită în existenţa unui om care se pregătea să-şi ia adio de la noi, fără ca noi să ştim şi fără ca nici el însuşi să ştie sigur cât de apropiat era ceasul despărţirii sale de noi. Finalizam atunci, în tandem cu autorul, un an de muncă susţinută la „Pământ de flori”, cartea cărţilor sale, în care am reunit întreaga lui creaţie poetică. Aşa dorise el să-şi intituleze iniţial volumul de debut din 1977 de la Cartea Românească, dar a trebuit să renunţe la acest titlu, care căpătase o rezonanţă sinistră, fiindcă tocmai avusese loc marele cutremur de la 4 martie 1977, şi să adopte titlul generic „Poezii”, reproducând titlul unicului volum antum al lui Eminescu, propus de Mircea Ciobanu, care se ocupa cu debutul său. Dar iată că revenind, atunci când ne-am gândit ce titlu să-i dăm volumului reunind întreaga sa operă poetică (Opera omnia / Opera poetica omnia / Opera magna...), poetul a recuperat titlul cândva abandonat din motive de forţă majoră şi l-a pus pe coperta operei sale poetice integrale, fiindcă ţinea foarte mult la el şi îl considera definitoriu. Cartea integralei sale poetice, perfect pusă la punct după un an de muncă, este în aşteptarea unui editor bun. Nu ştim ce impact asupra publicului va avea acest ultim interviu cu poetul, dar cu certitudine Horia Gârbea a făcut un act reparatoriu faţă de un autor care nu a fost niciodată răsfăţat de vreo notorietate publică şi care merita din plin să fie, fiindcă în tot ce a scris el nici un cuvânt nu este în plus sau de prisos. Horia Gârbea a făcut ce trebuia să se facă încă de la apariţia poetului în spaţiul nostru public, şi de atunci în mod susţinut. Acum va mai trece timp până când opera pe care a lăsat-o poetul să fie receptată în profunzimea ei.       

     Între timp să-l citim sau sa-l recitim pe „Mihai cel mic”, „poetul de pe strapontină”. Lectura şi relectura scrierilor sale nu este niciodată de prisos pentru orice iubitor de literatură. Precum un croitor priceput în meserie, el nu tăia decât o singură dată cu foarfeca vocaţiei sale, atunci când voia să realizeze ceva. Precizia de foarfece sau de scalpel a verbului său mă surprindea întotdeauna. El a ţinut ridicată stacheta valorii în vremurile pe care le traversăm.  

 

 

Mihai Cantuniari (1945-2026),

le poète du strapontin

 

     Nous nous apprêtions à reprendre nos activités éditoriales habituelles après les fêtes de Pâques lorsque nous avons appris avec consternation le décès de notre ami et collègue, Mihai Cantuniari, des suites d'une longue maladie à l'Institut clinique Fundeni. Bien que conscients de ses problèmes de santé, apparus en 1983 et qui l'avaient contraint à une retraite anticipée, nous ne nous attendions pas à une fin aussi soudaine et inattendue. Nous pensions qu'il resterait parmi nous encore longtemps. Il n'en fut rien.

     Né à Bucarest le 14 février 1945 dans une famille d'intellectuels, dont les ancêtres incluent Duiliu Zamfirescu, le sculpteur Gheorghe Leonida et l'ingénieur Dimitrie Leonida, fondateur du Musée technique, Mihai Cantuniari a suivi les études hispaniques à l'Université de Bucarest (promotion 1967). Par la suite, sa carrière professionnelle fut plutôt mouvementée et malheureuse. Il commença comme éditeur dans plusieurs maisons d'édition de Bucarest, telles que les Éditions de l'Academie et la Maison d'édition scientifique et encyclopédique, puis comme chercheur au Département d'études hispaniques de l'Institut de linguistique de Bucarest, jusqu'à sa retraite pour raisons de santé en 1983. C'est là que je l'ai rencontré, entre 1978 et 1980, alors que nous étions collègues. Après sa retraite, il s'installa dans sa maison de Şoseaua Iancului, tout en poursuivant une carrière riche et régulière de poète, prosateur, mémorialiste et excellent traducteur de littérature hispanique d'Europe et d'Amérique latine, notamment d'œuvres de Mario Vargas Llosa, César Vallejo, Arturo Pérez-Reverte et Fernando Pessoa. Pour son œuvre littéraire, il a reçu plusieurs prix importants au fil des ans, à commencer par le prix de son premier livre, « Poèmes » (1977), décerné par la Cartea Românească à l'issue du premier concours d'édition créé en Roumanie. Il a également reçu deux prix de traduction de l'Union des écrivains roumains, en 1993 et 2006, le prix de poésie de l'Association des écrivains de Bucarest (1984), le prix pour l'ensemble de son œuvre de la Fondation Cella Delavrancea (1996), le prix Opera Omnia de la section Traductions littéraires de l'Union des écrivains roumains (Fitralit) en 2023, et l'Ordre du Mérite pour services distingués au grade de Commandeur (1987) de la République du Pérou, en reconnaissance de sa traduction et de sa diffusion en Roumanie des œuvres de Mario Vargas Llosa (7 romans). Son œuvre poétique comprend six recueils publiés entre 1977 et 1984 et deux volumes de mémoires, considérés comme des romans, parus en 2007 et 2011 aux éditions Humanitas, dont nous avions fait la réception critique dans « România literară » lors de leur parution.

     Suite au décès de l’écrivain, un hommage lui a été rapidement publié sur le site officiel de l’Union des écrivains roumains.

     Bien que nous ayons affaire à l'œuvre d'un écrivain (poète et prosateur) d'une importance considérable, et malgré les prix qui ont reconnu son mérite, il est impossible d'ignorer la réception critique, la diffusion et la promotion modestes dont elle a bénéficié au niveau national, tant avant qu'après le changement de régime politique en 1989. Ses recueils de poésie ont été imprimés à des tirages très limités (entre 600 et 700 exemplaires, et un de 800, sans réimpression), ce qui était totalement insignifiant à une époque où les recueils de poésie étaient parfois imprimés à des dizaines de milliers d'exemplaires. Si l'on ajoute à ces lacunes le fait que l'auteur n'a jamais bénéficié d'une couverture médiatique adéquate dans la presse, à la radio et à la télévision avant 1989, alors qu'il était un poète actif avec de nouveaux recueils publiés régulièrement, on comprend pourquoi il est resté une figure obscure, peu connue des lecteurs de poésie comme du grand public. Avec un mélange d'humour et d'amertume, il en est venu à se surnommer lui-même « le poète du strapontin ». Alexandru Piru a inclus le poète dans son ouvrage « Débuts » (1981), mais ce professeur d'université, spécialiste de littérature roumaine classique, n'abordait que rarement la poésie contemporaine et n'avait aucune influence sur la promotion des jeunes poètes.

     Après décembre 1989, l'écrivain a reçu la plupart de ses prix, mais il est resté peu connu au niveau national, malgré la haute estime que lui portait Alex Ştefănescu, qui lui a consacré un chapitre entier dans son « Histoire de la littérature roumaine contemporaine, 1941-2000 ». L'« Histoire » de Nicolae Manolescu a eu un impact bien plus important sur le public intéressé par la littérature, mais elle ne mentionne que le travail de traducteur de Mihai Cantuniari. Même la publication de ses romans autobiographiques en 2007 et 2011 chez Humanitas ne lui a pas apporté la reconnaissance et la notoriété qu'il aurait pu obtenir si ces romans avaient bénéficié d'un meilleur soutien du marché de l'édition. C'est uniquement en tant que traducteur que l'écrivain a connu un succès significatif. Les livres qu'il a traduits pour Polirom ont été bien accueillis et largement diffusés, mais un poète et un prosateur ne deviennent pas célèbres grâce à leurs traductions d'auteurs étrangers. Aux yeux du grand public (à l'exception des lecteurs, écrivains, philologues et spécialistes), le traducteur demeure « l'homme du strapontin», un nom et une identité facilement oubliés, un travailleur anonyme, même si l'on lui attribue le mérite premier de transposer/recréer un auteur étranger dans une autre langue, lorsque cette transposition a la même valeur que l'original. Certes, au niveau spécialisé, les trois prix de traduction importants décernés par l'Union des écrivains roumains reconnaissent la valeur du traducteur, mais ces prix ne sont qu'une maigre consolation pour un auteur dont la valeur principale réside dans la création littéraire, comme c'est le cas pour Mihai Cantuniari. (Version française par Noëlle Arnoult)

 

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN

An XIX, nr. 1 (111) / Ianuarie - februarie 2026

Editura Pim, Iaşi, România ISS

EDITORIAL, p. 1 - 4

Daniel Dragomirescu, Despre scriitori, numai de bine”

 

ORIZONTURI LIRICE & EPICE, p. 6 - 26

Radu Igna, Mihai Cantuniari, Theodor Damian

Iulian Plugaru, Michael White,

Daniel Dragomirescu, Le point du jour. Un dialog cu John Tischer

Pero Pavlović, Krešimir Šego, Kees van Meel

Neil Leadbeater, An Interview with Chandra Gurung

 

ORIZONTURI FRANCEZE, p. 26 - 65

Noëlle Arnoult, Marie Cholette, Jean-Robert Dray, Jean-Luc Pageon,

Daniel Okgrolic, Jeannine Gilles, E.A.C. Lenoble, Jean-Paul Sartelet,

Joseph Elie Kahale, Rémy Gillet, Francisco da Cunha

 

INTERVIURILE NOASTRE, p. 27 - 33

Un interviu cu Noëlle Arnoult

 

ORIZONTURI HISPANICE, p. 65 - 69

Mila de Juanes (Spania), Nedda González (Argentina),

Renzo Rosso Heydel (Chile)

 

VITRINA ARTELOR, p. 69 - 70

Marie-Hélène Enjalran

 

INDEX 2025, p. 71 - 72

 

ADDENDA, p. 73 - 76

Monica Dragomirescu (România – Mexic), Joel Mancinas (Mexic)

 

LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI, p. 76 - 80

Mihai Cantuniari (1945 – 2026), poetul de pe strapontină

 

TRADUCERI

Monica Dragomirescu, Noëlle Arnoult, Elena Ţăpean, Daniel Dragomirescu

_______________________________

Coperta 1: Noëlle Arnoult a l’hotel de Vogüé de Dijon

Coperta 4: Mihai Cantuniari

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN No 6 (110) / NOIEMBRIE-DECEMBRIE 2026