Mihai Cantuniari (1945 – 2026),
poetul de pe strapontină
de Daniel
Dragomirescu
Ne pregăteam să ne reluăm activităţile
publicistice obişnuite după vacanţa de Paşte, când am aflat, cu consternare, că
prietenul şi colegul nostru, Mihai Cantuniari, a încetat din viaţă, după o grea
suferinţă, la Institutul clinic Fundeni. Cu toate că ştiam de problemele lui de
sănătate, care s-au declanşat în anul 1983 şi care l-au obligat să se
pensioneze cu mult înainte de vreme, nu ne aşteptam, totuşi la acest grabnic
deznodământ, care ne-a surprins. Credeam că va mai rămâne alături de noi încă
destul timp de acum înainte. N-a fost să fie aşa.
Născut la Bucureşti, în 14 februarie 1945,
într-o familie de intelectuali, printre
ai cărei înaintaşi se numără Duiliu Zamfirescu, sculptorul Gheorghe Leonida şi
inginerul Dimitrie Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic, Mihai Cantuniari a
urmat studii de hispanistică la Universitatea din Bucureşti (promoţia 1967),
după care a urmat o destul de sinuoasă şi puţin norocoasă carieră profesională,
mai întâi ca redactor la câteva edituri bucureştene, precum Editura Academiei şi
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, pentru ca ulterior să activeze, până la
pensionarea pe caz de boală în anul 1983, ca cercetător ştiinţific în cadrul
Sectorului de hispanistică de la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Aici
l-am cunoscut eu, în anii 1978 – 1980, când am fost colegi. După pensionare a
trăit retras în locuinţa sa din Şoseaua Iancului, dar a desfăşurat o susţinută
şi valoroasă activitate în calitate de poet, prozator, memorialist şi de
excelent traducător din literaturile de limbă spaniolă din Europa şi din
America Latină din Mario Vargas Llosa, César Vallejo, Arturo Pérez-Reverte,
Fernando Pessoa, printre alţii. Pentru opera sa literară a fost distins de-a
lungul anilor cu diverse premii
importante, începând cu premiul pentru volumul său de debut „Poezii” (1977) de
la Cartea Românească, în urma primului concurs de debut editorial instituit în
România. A fost de asemenea distins cu două premii pentru traduceri ale Uniunii
Scriitorilor din România, în 1993 şi în 2006, cu Premiul pentru poezie al
Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1984), cu Premiul pentru întreaga
activitate al Fundaţiei Cella Delavrancea (1996), cu premiul Opera Omnia din
partea Uniunii Scriitorilor, filiala Traduceri Literare (Fitralit) în anul 2023
şi i s-a decernat, din partea Republicii Peru, Ordinul Al Mérito por Servicios
Distinguidos în grad de Comandor (1987), drept recunoaştere pentru traducerea
şi difuzarea în România a scrierilor lui Mario Vargas Llosa (7 romane). Opera
sa poetică include şase volume publicate între anii 1977 – 1984 şi două volume
memorialistice apreciate drept romane, apărute în anii 2007 şi 2011 la
Humanitas, despre care noi am publicat recenzii în „România literară” la data
apariţiei lor.
După decesul scriitorului, pe pagina
oficială a Uniunii Scriitorilor din România s-a publicat cu promptitudine un
articol omagial.
Deşi ne aflăm în faţa operei unui scriitor
(poet şi prozator) de primă importanţă şi în ciuda premiilor relevante prin
care i s-a recunoscut valoarea, nu putem să nu remarcăm modesta sa recepţie
critică, difuzare şi promovare la nivel naţional, atât înainte, cât şi după
schimbarea de regim politic din 1989. Volumele sale de versuri s-au tipărit în
tiraje minimale (între 600-700 exemplare şi unul singur în 800 de exemplare –
şi nici o reeditare), ceea ce era cu totul irelevant pentru o epocă în care şi
cărţile de poezii se tipăreau uneori în tiraje de zeci de mii de exemplare.
Adăugând la aceste inconveniente şi faptul că autorul nu a beneficiat niciodată
de o mediatizare pe măsură în presă, radio şi televiziune înainte de 1989,
atunci când era un poet activ, cu volume noi publicate la intervale regulate de
timp, avem o explicaţie de ce poetul a rămas o figură obscură, puţin cunoscută
publicului cititor de poezie şi publicului mai larg în general. Cu umor şi
amărăciune, din acest motiv, el însuşi ajunsese să se numească pe sine „poetul
de pe strapontină”. Alexandru Piru l-a inclus pe poet în cartea „Debuturi”
(1981), doar că profesorul universitar specializat în literatura română veche
se ocupa numai ocazional de poezia contemporană şi nu avea un cuvânt greu de
spus în impunerea unor poeţi tineri. În epoca postdecembristă scriitorul a
primit majoritatea premiilor sale, însă a rămas mai departe puţin cunoscut la
nivel naţional, în ciuda faptului că Alex Ştefănescu îl aprecia la modul
superlativ, dedicându-i un capitol întreg în „Istoria literaturii române
contemporane, 1941 - 2000”. Un mult mai mare impact a avut asupra publicului
interesat de literatură „Istoria” lui Nicolae Manolescu, dar în cuprinsul ei se
menţionează numai activitatea de traducător a lui Mihai Cantuniari. Nici chiar
publicarea romanelor sale cu caracter autobiografic din 2007 şi din 2011 la
Editura Humanitas nu i-a adus scriitorului mai multă recunoaştere şi
notorietate, de care s-ar fi putut bucura, dacă aceste romane ar fi fost mai
bine susţinute pe piaţa cărţii. Doar ca traducător s-a bucurat de mult succes
scriitorul, cărţile traduse de el pentru Polirom având succes şi difuzare bune,
dar un poet şi un prozator nu devine de notorietate prin traducerile sale,
pentru că în ochii marelui public (cu excepţiile de rigoare, ale cititorilor de
elită, literaţi, filologi, specialişti) traducătorul rămâne „omul de pe
strapontină”, un nume şi o identitate ignorate cu lejeritate, un truditor
anonim, deşi lui îi revine meritul principal în transpunerea / re-crearea unui
autor străin într-o altă limbă a lumii, atunci când această transpunere se
ridică valoric la nivelul originalului. Desigur că, la nivelul strict al
specialiştilor, cele trei premii importante pentru traduceri atribuite de
Uniunea Scriitorilor din România validează valoarea traducătorului, dar
premiile pentru traduceri nu sunt decât palide consolări pentru un autor a
cărui pondere valorică centrală se află în domeniul creaţiei literare, ceea ce
este cazul lui Mihai Cantuniari.
Să menţionăm, în final, un fapt remarcabil
– interviul solicitat poetului de Horia Gârbea şi publicat în luna martie,
atunci când poetul era pe ultima sută de metri a vieţii sale. Nici că se putea
o propunere mai binevenită în existenţa unui om care se pregătea să-şi ia adio
de la noi, fără ca noi să ştim şi fără ca nici el însuşi să ştie sigur cât de
apropiat era ceasul despărţirii sale de noi. Finalizam atunci, în tandem cu
autorul, un an de muncă susţinută la „Pământ de flori”, cartea cărţilor sale,
în care am reunit întreaga lui creaţie poetică. Aşa dorise el să-şi intituleze
iniţial volumul de debut din 1977 de la Cartea Românească, dar a trebuit să renunţe
la acest titlu, care căpătase o rezonanţă sinistră, fiindcă tocmai avusese loc
marele cutremur de la 4 martie 1977, şi să adopte titlul generic „Poezii”,
reproducând titlul unicului volum antum al lui Eminescu, propus de Mircea
Ciobanu, care se ocupa cu debutul său. Dar iată că revenind, atunci când ne-am
gândit ce titlu să-i dăm volumului reunind întreaga sa operă poetică (Opera
omnia / Opera poetica omnia / Opera magna...), poetul a recuperat titlul cândva
abandonat din motive de forţă majoră şi l-a pus pe coperta operei sale poetice
integrale, fiindcă ţinea foarte mult la el şi îl considera definitoriu. Cartea
integralei sale poetice, perfect pusă la punct după un an de muncă, este în
aşteptarea unui editor bun. Nu ştim ce impact asupra publicului va avea acest
ultim interviu cu poetul, dar cu certitudine Horia Gârbea a făcut un act
reparatoriu faţă de un autor care nu a fost niciodată răsfăţat de vreo
notorietate publică şi care merita din plin să fie, fiindcă în tot ce a scris
el nici un cuvânt nu este în plus sau de prisos. Horia Gârbea a făcut ce
trebuia să se facă încă de la apariţia poetului în spaţiul nostru public, şi de
atunci în mod susţinut. Acum va mai trece timp până când opera pe care a
lăsat-o poetul să fie receptată în profunzimea ei.
Între timp să-l citim sau sa-l recitim pe
„Mihai cel mic”, „poetul de pe strapontină”. Lectura şi relectura scrierilor
sale nu este niciodată de prisos pentru orice iubitor de literatură. Precum un
croitor priceput în meserie, el nu tăia decât o singură dată cu foarfeca
vocaţiei sale, atunci când voia să realizeze ceva. Precizia de foarfece sau de
scalpel a verbului său mă surprindea întotdeauna. El a ţinut ridicată stacheta
valorii în vremurile pe care le traversăm.
Mihai
Cantuniari (1945-2026),
le poète
du strapontin
Nous nous apprêtions à reprendre nos activités éditoriales habituelles après
les fêtes de Pâques lorsque nous avons appris avec consternation le décès de
notre ami et collègue, Mihai Cantuniari, des suites d'une longue maladie à
l'Institut clinique Fundeni. Bien que conscients de ses problèmes de santé,
apparus en 1983 et qui l'avaient contraint à une retraite anticipée, nous ne
nous attendions pas à une fin aussi soudaine et inattendue. Nous pensions qu'il
resterait parmi nous encore longtemps. Il n'en fut rien.
Né à Bucarest le 14 février 1945 dans une famille d'intellectuels, dont les
ancêtres incluent Duiliu Zamfirescu, le sculpteur Gheorghe Leonida et
l'ingénieur Dimitrie Leonida, fondateur du Musée technique, Mihai Cantuniari a
suivi les études hispaniques à l'Université de Bucarest (promotion 1967). Par
la suite, sa carrière professionnelle fut plutôt mouvementée et malheureuse. Il
commença comme éditeur dans plusieurs maisons d'édition de Bucarest, telles que
les Éditions de l'Academie et la Maison d'édition scientifique et encyclopédique,
puis comme chercheur au Département d'études hispaniques de l'Institut de
linguistique de Bucarest, jusqu'à sa retraite pour raisons de santé en 1983. C'est
là que je l'ai rencontré, entre 1978 et 1980, alors que nous étions collègues.
Après sa retraite, il s'installa dans sa maison de Şoseaua Iancului, tout en
poursuivant une carrière riche et régulière de poète, prosateur, mémorialiste
et excellent traducteur de littérature hispanique d'Europe et d'Amérique
latine, notamment d'œuvres de Mario Vargas Llosa, César Vallejo, Arturo
Pérez-Reverte et Fernando Pessoa. Pour son œuvre littéraire, il a reçu
plusieurs prix importants au fil des ans, à commencer par le prix de son
premier livre, « Poèmes » (1977), décerné par la Cartea Românească à
l'issue du premier concours d'édition créé en Roumanie. Il a également reçu
deux prix de traduction de l'Union des écrivains roumains, en 1993 et 2006, le
prix de poésie de l'Association des écrivains de Bucarest (1984), le prix pour
l'ensemble de son œuvre de la Fondation Cella Delavrancea (1996), le prix Opera
Omnia de la section Traductions littéraires de l'Union des écrivains roumains
(Fitralit) en 2023, et l'Ordre du Mérite pour services distingués au grade de
Commandeur (1987) de la République du Pérou, en reconnaissance de sa traduction
et de sa diffusion en Roumanie des œuvres de Mario Vargas Llosa (7 romans). Son
œuvre poétique comprend six recueils publiés entre 1977 et 1984 et deux volumes
de mémoires, considérés comme des romans, parus en 2007 et 2011 aux éditions
Humanitas, dont nous avions fait la réception critique dans « România
literară » lors de leur parution.
Suite au décès de l’écrivain, un hommage lui a été rapidement publié sur le
site officiel de l’Union des écrivains roumains.
Bien que nous ayons affaire à l'œuvre d'un écrivain (poète et prosateur) d'une
importance considérable, et malgré les prix qui ont reconnu son mérite, il est
impossible d'ignorer la réception critique, la diffusion et la promotion
modestes dont elle a bénéficié au niveau national, tant avant qu'après le
changement de régime politique en 1989. Ses recueils de poésie ont été imprimés
à des tirages très limités (entre 600 et 700 exemplaires, et un de 800, sans
réimpression), ce qui était totalement insignifiant à une époque où les
recueils de poésie étaient parfois imprimés à des dizaines de milliers
d'exemplaires. Si l'on ajoute à ces lacunes le fait que l'auteur n'a jamais bénéficié
d'une couverture médiatique adéquate dans la presse, à la radio et à la
télévision avant 1989, alors qu'il était un poète actif avec de nouveaux
recueils publiés régulièrement, on comprend pourquoi il est resté une
figure obscure, peu connue des lecteurs de poésie comme du grand public. Avec
un mélange d'humour et d'amertume, il en est venu à se surnommer lui-même « le
poète du strapontin ». Alexandru Piru a inclus le poète dans son
ouvrage « Débuts » (1981), mais ce professeur d'université, spécialiste
de littérature roumaine classique, n'abordait que rarement la poésie
contemporaine et n'avait aucune influence sur la promotion des jeunes poètes.
Après décembre 1989, l'écrivain a reçu la plupart de ses prix, mais il est
resté peu connu au niveau national, malgré la haute estime que lui portait Alex
Ştefănescu, qui lui a consacré un chapitre entier dans son « Histoire de
la littérature roumaine contemporaine, 1941-2000 ».
L'« Histoire » de Nicolae Manolescu a eu un impact bien plus
important sur le public intéressé par la littérature, mais elle ne mentionne
que le travail de traducteur de Mihai Cantuniari. Même la publication de ses
romans autobiographiques en 2007 et 2011 chez Humanitas ne lui a pas apporté la
reconnaissance et la notoriété qu'il aurait pu obtenir si ces romans avaient
bénéficié d'un meilleur soutien du marché de l'édition. C'est uniquement en
tant que traducteur que l'écrivain a connu un succès significatif. Les livres
qu'il a traduits pour Polirom ont été bien accueillis et largement diffusés,
mais un poète et un prosateur ne deviennent pas célèbres grâce à leurs
traductions d'auteurs étrangers. Aux yeux du grand public (à l'exception des
lecteurs, écrivains, philologues et spécialistes), le traducteur demeure «
l'homme du strapontin», un nom et une identité facilement oubliés, un
travailleur anonyme, même si l'on lui attribue le mérite premier de
transposer/recréer un auteur étranger dans une autre langue, lorsque cette
transposition a la même valeur que l'original. Certes, au niveau spécialisé,
les trois prix de traduction importants décernés par l'Union des écrivains
roumains reconnaissent la valeur du traducteur, mais ces prix ne sont qu'une
maigre consolation pour un auteur dont la valeur principale réside dans la
création littéraire, comme c'est le cas pour Mihai Cantuniari. (Version française par Noëlle Arnoult)
