LA MULTI ANI 2022!

 

ROSARIO MILORO COSTAS (SPANIA)

 

ALAS

     Cae el telón del Gran Teatro, pero los aplausos hacen que se alce nuevamente. Ahí está Ada, la primera bailarina, joven y esbelta, que se inclina ante un público totalmente entregado. En su rostro ovalado se dibuja una sonrisa. El dolor se oculta tras esa muestra de falsa alegría. Hoy cumple veinticinco años. Y ustedes se preguntarán qué relación hay entre el sentimiento y el dato. Mucha les diré. Un trato es un trato y en esto soy inflexible. Me explicaré.

     Conozco a Ada desde antes de su nacimiento. Tuvo la suerte de hacerlo en el seno de una familia acomodada y culta de la vieja Europa.  Con cuatro años, Ada supo que lo suyo era la danza. Siempre quiso volar, pero como mortal carece de alas para hacerlo y los más parecido a ello es bailar. ¿Por dónde iba? ¡Ah, sí, hablaba del trato! Hoy finaliza el plazo acordado, diez años. ¡Cómo pasa el tiempo!

     Con quince, terminada la Gran Guerra, Ada enfermó de poliomielitis y a punto estuvo de morir. Fue en ese preciso momento cuando yo irrumpí en su vida. Algo irónico, ya que tenía encomendada la tarea de acabar con ella y llevármela para siempre. Aunque debo decir en mi defensa, si me lo permiten, que cumplo órdenes superiores, con cierto agrado, tengo que reconocerlo, pero más por el trabajo bien hecho que por el dolor causado. ¿Por dónde iba?   ¡Ah! La chica agonizaba.

     Mientras esperaba a los pies de la cama, la niña me miraba. Para ella era tan solo una sombra hasta que mi obstinada presencia le hizo comprender que era algo más que eso, la Sombra Oscura que se lleva las almas, arrebatando vida, sueños y proyectos.   ¿Y si la dejo vivir? Pensé, siempre he tenido este tipo de “tentaciones” en los momentos críticos de la espera, jamás volvería a bailar y eso, para ella, sería peor que la muerte, que yo, quise decir.

     Me acerqué a la cabecera de la cama para coger su mano, estaba fría y apretó con fuerza la mía, se incorporó y en un susurro suplicó:           

     -¡Déjame vivir diez años más y cuando sea la bailarina más famosa del mundo, vuelve a buscarme!-.

     -Si me voy puede que vivas, pero la polio te dejará paralítica.

     -¡No! ¡Así no!– exclamó -. Mayor será tu triunfo si en lugar de una niña enferma e impedida te llevas a una gran estrella en lo más alto de su carrera - y se dejó caer de nuevo sobre la almohada.

ARIPI

     Se lasă cortina peste Marele Teatru, dar aplauzele o fac să se ridice din nou. Acolo se află Ada, prima dansatoare, tânără și zveltă, care se înclină în fața unui public complet devotat. Pe chipul ei oval se schițeză un zâmbet. Durerea se ascunde în spatele acelei demonstrații de falsă bucurie. Astăzi împlinește douăzeci și cinci de ani. Iar voi vă veți întreba ce legătură există între sentiment și această dată. Vă spun că există o mare legătură. Un acord este un acord, iar în aceasta sunt inflexibilă. Mă voi explica.

     O cunosc pe Ada dinainte de a se naște. A avut norocul să o facă în sânul unei familii înstărite și culte din bătrâna Europă. La patru ani, Ada și-a dat seama că viața ei este dansul. Mereu și-a dorit să zboare, dar ca muritoare îi lipsesc aripile pentru a o face și cel mai apropiat lucru este dansul. Unde rămăsesem? Oh, da, vorbeam de acord. Astăzi se încheie termenul convenit, zece ani. Ce trece timpul!

     La cincisprezece ani, după Marele Război, Ada s-a îmbolnăvit de poliomielită și a fost cât pe-a ce să moară. Exact în acel moment am apărut în viața ei. Oarecum ironic, din moment ce aveam sarcina de a-i pune capăt acesteia și să i-o iau pentru totdeauna. Deși trebuie să spun în apărarea mea, dacă îmi permiteți, că îndeplinesc ordine superioare, cu o oarecare plăcere, trebuie să recunosc, dar mai mult pentru o treabă bine făcută decât pentru durerea provocată. Unde rămăsesem? Oh! Fata era pe moarte.

     În timp ce așteptam la marginea patului, fata se uita la mine. Pentru ea eram doar o umbră, până când prezența mea încăpățânată a făcut-o să înțeleagă că eram mai mult decât atât, Umbra Întunecată care ia suflete, răpind viață, vise și planuri. Ce-ar fi să o las să trăiască? M-am gândit, dintotdeauna am avut acest tip de „tentații” în momentele critice de așteptare, nu ar mai fi dansat niciodată, iar pentru ea, aceasta ar fi mai rău decât moartea, am vrut să spun.

      M-am apropiat de căpătâiul patului să o iau de mână, era rece și mi-a strâns-o cu putere pe a mea, s-a ridicat în capul oaselor și m-a implorat în șoaptă:                                            

     -Lasă-mă să mai trăiesc zece ani, iar când voi fi cea mai faimoasă dansatoare din lume, întoarce-te după mine!

     -Dacă plec, s-ar putea să trăiești, dar boala te va lăsa paralizată.

     -Nu! Așa nu! a exclamat. Triumful tău va fi mai mare dacă în locul unei fete bolnave și infirme vei lua o mare vedetă în culmea carierei ei! și s-a lăsat înapoi pe pernă.

Traducere de Monica Dragomirescu

NEW : CLH 5 (85) / SEPTEMBER - OCTOBER 2021

 

NEW: ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN No 4 (84) / 2021

 

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN

NR. 4 (84) / IULIE - AUGUST 2021

 

EDITORIAL, p. 1 - 4

Daniel Dragomirescu, „Până când?...”

Ioan Stanomir, „Pandemia, stările excepţionale şi condiţia libertăţii”

ORIZONTUL POEZIEI, p. 5 - 14

Donald Riggs (Statele Unite)

Michael White (Statele Unite)

Kees van Meel (Olanda)

Morelle Smith (Regatul Unit)

Douglas Lipton (Regatul Unit)

Leonard Ciureanu (România)

Tatiana Rădulescu (România)

Ettore Fobo (Italia)

ORIZONTURI FRANCEZE, p. 14 - 32

Jacklynn Beckman

Noëlle Arnoult

Pascal Dague

Isabelle Ugo

Frédéric Fort

Emmanuel Mère

Marie Cholette (Canada)

Gilles St-Onge (Canada)

Serge Lapisse

Jean-Claude Sartelet, „Partir en un meilleur... ailleurs?”

EAC Lenoble, „Science médicale, le grand bluff”

Gil Rongier, „L’Autisme et l’amour”

Catherine Mirande, „La chaleur de l’Été”

Florie la Plume, „Carte intermediaire”

ORIZONTURI HISPANICE, p. 33 - 53

María Alejandra Vidal Bracho (Chile), “El arte tuvo una pesadilla”

Lila Calderón (Chile), „Zapatos y baldosas”

Verónica Grunewald Condori (Chile), “La lavadora”

Mónica Gómez (Chile), “Muerte de poeta”

Rosario Miloro Costas (Spania), “Mediterráneo”

Francisco Sánchez (Spania) – „The Autistic”

Mirlo (Nicole) Zaldivar (Mexic), „Gladolia”

Ana Muela Sopeña (Spania), “Portales de la sombra”

Alicia Danesino (Argentina), „Invierno en pandemia”

Yasmín Navarrete (Chile), „“Reflexión especular”,

Patricio Henríquez Lorca (Chile), „La puta que os parió”

Vicente Barberá Albalat (Spania, „“Aquel amor perdido”

INTERVIURI, p. 54 - 58

Noëlle Arnoult, Interviu cu Andrès Morales Milohnić (Chile)

ADDENDA, p. 58 - 67

William Gray (Statele Unite), “The Ascension of Pepper epper ates”

Raymond Walden (Germania), „A powerful dialogue”

Daniel Dragomirescu (România), „Apariţia scrisului şi cultura Cucuteni”

Dan Sandu (România),” George Bacovia în sanscrită”

Francisco da Cunha (Brazilia), „Maracanã Stadium”

BILLET D’HUMEUR, p. 67 - 68

Noëlle Arnoult (Franţa), „Prostituer l’art” 

Noëlle Arnoult (Franţa), „La Verité” 

ENCART PASCAL DAGUE, p. 69 - 84

_______________________________________________________________________

 

TRADUCERI

Monica Dragomirescu, Mădălina Bănucu, Andrei Langa

Daniel Dragomirescu, Elena Ţăpean, Monica Manolachi, Roxana Doncu

Noëlle Arnoult (Franţa), Charmaine Cardon (Olanda),  Raymond Walden (Germania)

 

Copertele 1 şi  4: Pascal Dague (Franţa)

MARÍA ALEJANDRA VIDAL BRACHO (CHILE)

 

Y cuando yo muera, quién le arreglará su reloj?

     Si viajo, mentalmente, unos treinta años desde este momento hacia mi pasado, encuentro entre mis recuerdos a Don Eusebio; un señor mayor muy formal, tanto en el trato, como en el vestir; todo un caballero adornado de horarios precisos y modales perfectos. Su oficio de relojero lo mantenía vivo y feliz. Nadie ha amado tanto, en este mundo, a los relojes como él.  Ataviado de su monóculo contaba los rubíes, apreciaba el mecanismo, movía los ejes y era capaz de grabar, hasta dentro del más pequeño, la fecha en que había sido atendido por sus sabios dedos. Sus ojos, dueños de una mirada inteligente, aguda, limpia y gentil, contemplaban embelesados cada pieza del reloj averiado, para luego, certeramente, diagnosticar el problema y decir cómo iba a solucionarlo. Por eso, cada vez que el mío dejaba de funcionar yo corría hasta su casa, que era además su taller y él, de inmediato, lo abría, lo revisaba y resolvía internarlo, por unos días, para recibir sus cuidados. Un arsenal de pequeñas herramientas adornaba su mágico lugar y así, flanqueado por diferentes, diminutos y misteriosos instrumentos, siempre me decía lo mismo: “y cuando yo muera, ¿quién le arreglará su reloj?”

     La verdad es que los relojes son eternos compañeros. Miden la duración de los momentos; miden el tramo de tiempo que ocupamos, mientras respiramos en este plano de la vida. Siempre insisto con lo mismo: “El tiempo no pasa”. El tiempo es, solamente, una ilusión y lo que medimos, en realidad, es nuestra existencia en relación con los hechos experimentados.  El reloj y su tic tac, aunque creamos que no tenemos uno, sí que lo tenemos, sí está, sí existe y es nuestro corazón y sus latidos que emulan, perfectamente, al tic tac del reloj convencional. El corazón es nuestro verdadero reloj, porque inicia su cuenta en el momento en que ya estamos biológicamente completos, dentro del vientre materno y día y noche marca sin parar; no interrumpe ni paraliza su labor, y cuando lo hace, cuando se detiene, muchas veces, es porque ha llegado la hora indiscutiblemente  fijada, para iniciar el viaje de retorno que nos llevará de vuelta hacia el misterio del éter y, si es así, ya ni siquiera un maravilloso Don Eusebio será capaz de lograr recomponerlo, porque el tiempo pactado en este plano es finito y, esto, debemos recordarlo ahora y siempre.

                                Și când voi muri, cine vă va repara ceasul?

Dacă întreprind o călătorie mentală cu vreo treizeci de ani din acest moment către trecutul meu, îl găsesc printre amintirile mele pe domnul Eusebiu; un domn în vârstă foarte formal, atât în ce privește comportamentul, cât și vestimentația; un adevărat gentleman ce ținea la un program exact și maniere perfecte. Meseria lui de ceasornicar îl menținea viu și fericit. Nimeni nu a iubit ceasurile atât de mult ca el în această lume. Înarmat cu monoclul lui, număra rubinele, cerceta mecanismul, mișca acele și era capabil să înregistreze, până și la cel mai mic, data la care degetele sale înțelepte îl manevraseră. Ochii lui, posesori ai unei priviri inteligente, agere, curate și binevoitoare, contemplau cu încântare fiecare piesă a ceasului deteriorat, pentru ca apoi, cu exactitate, să identifice problema și să clarifice cum avea de gând să o rezolve. Din acest motiv, de fiecare dată când al meu înceta să mai funcționeze, dădeam fuga la el acasă, unde își amenajase și atelierul, iar el îl desfăcea imediat, îl verifica și hotăra să-l păstreze timp de câteva zile pentru a se ocupa de acesta. Un arsenal de mici unelte îi împodobea locul magic și astfel, flancat de diverse instrumente minuscule și misterioase, îmi spunea mereu același lucru: „și când voi muri, cine vă va repara ceasul?”  

Adevărul este că ceasurile sunt veșnici camarazi. Măsoară durata momentelor; măsoară perioada de timp pe care o ocupăm, în timp ce respirăm în această dimensiune a vieții. Întotdeauna insist cu același lucru: „Timpul nu trece”. Timpul este doar o iluzie, iar ceea ce măsurăm de fapt este existența noastră în raport cu evenimentele trăite. Ceasul și tic-tacul lui, deși am crede că nu avem unul, ba da, îl avem, există în inimile noastre și în bătăile lor care imită perfect tic-tacul ceasului convențional. Inima este adevăratul nostru ceas, pentru că își începe numărătoarea în momentul în care suntem deja întregi din punct de vedere biologic, în pântecul matern, iar zi și noapte înregistrează fără oprire; nu își întrerupe sau încremenește munca, iar când o face, când se oprește, de multe ori este fiindcă a sosit ora incontestabil stabilită, pentru a începe călătoria de întoarcere care ne va duce înapoi la misterul eterului și, dacă e așa, nici măcar un minunat domn Eusebiu nu va fi capabil să-l potrivească, deoarece timpul convenit în acest plan este finit, iar acest lucru trebuie să ni-l amintim acum și de-a pururi. (Traducere de Monica Dragomirescu)

 

DANIEL DRAGOMIRESCU

L'hiver montre ses griffes

 

                                 À la mémoire du pauvre Dionis

                                                         et d’Edgar Poe

 

L'hiver montre ses griffes

Et fait claquer les violons de ses longues dents.

Une lune coupée en deux git dans le ciel bleu-noir

Il n'y a pas de printemps de Botticelli ou de Renoir.

 

Un chien boiteux rôde autour d’une poubelle

Il est bien long jusqu'au retour de l'hirondelle.

Des corbeaux noirs, plumage comme l'enfer

Arrachent des morceaux de terre avec leur becs d’acier.

 

Agrippés sur des branches sèches d'un marronnier sauvage

En vain les moineaux nourrissent des rêves d’un beau rivage.

De temps en temps du ciel immobile tombe la neige

Comme dans les chansons d'Adamo ou de Piaf... triste manège.

 

Un chant de sirènes fait bouger mes entrailles

C'est d’une vénérable dame le jour des funérailles.

Ce soir le soleil va se coucher triste et affamé

Mon chat blanc et noir va revenir de dehors congelé.

 

Abruti, je dépose mes chaussures sur ma poêle de fer

Tandis qu’aux alentours on entand  les loups hurler.

L'hiver claque des dents, l’hiver montre ses griffes

En mettant sur la peau des arbres ses hiéroglyphes.