ALAS
Cae el telón del Gran Teatro, pero los
aplausos hacen que se alce nuevamente. Ahí está Ada, la primera bailarina,
joven y esbelta, que se inclina ante un público totalmente entregado. En su
rostro ovalado se dibuja una sonrisa. El dolor se oculta tras esa muestra de
falsa alegría. Hoy cumple veinticinco años. Y ustedes se preguntarán qué
relación hay entre el sentimiento y el dato. Mucha les diré. Un trato es un
trato y en esto soy inflexible. Me explicaré.
Conozco a Ada desde antes de su
nacimiento. Tuvo la suerte de hacerlo en el seno de una familia acomodada y
culta de la vieja Europa. Con cuatro
años, Ada supo que lo suyo era la danza. Siempre quiso volar, pero como mortal
carece de alas para hacerlo y los más parecido a ello es bailar. ¿Por dónde
iba? ¡Ah, sí, hablaba del trato! Hoy finaliza el plazo acordado, diez años.
¡Cómo pasa el tiempo!
Con quince, terminada la Gran Guerra, Ada
enfermó de poliomielitis y a punto estuvo de morir. Fue en ese preciso momento
cuando yo irrumpí en su vida. Algo irónico, ya que tenía encomendada la tarea
de acabar con ella y llevármela para siempre. Aunque debo decir en mi defensa,
si me lo permiten, que cumplo órdenes superiores, con cierto agrado, tengo que
reconocerlo, pero más por el trabajo bien hecho que por el dolor causado. ¿Por
dónde iba? ¡Ah! La chica agonizaba.
Mientras esperaba a los pies de la cama,
la niña me miraba. Para ella era tan solo una sombra hasta que mi obstinada
presencia le hizo comprender que era algo más que eso, la Sombra Oscura que se
lleva las almas, arrebatando vida, sueños y proyectos. ¿Y si la dejo vivir? Pensé, siempre he
tenido este tipo de “tentaciones” en los momentos críticos de la espera, jamás
volvería a bailar y eso, para ella, sería peor que la muerte, que yo, quise
decir.
Me acerqué a la cabecera de la cama para
coger su mano, estaba fría y apretó con fuerza la mía, se incorporó y en un
susurro suplicó:
-¡Déjame vivir diez años más y cuando sea
la bailarina más famosa del mundo, vuelve a buscarme!-.
-Si me voy puede que vivas, pero la polio
te dejará paralítica.
-¡No! ¡Así no!– exclamó -. Mayor será tu
triunfo si en lugar de una niña enferma e impedida te llevas a una gran
estrella en lo más alto de su carrera - y se dejó caer de nuevo sobre la
almohada.
ARIPI
Se lasă cortina peste Marele Teatru, dar
aplauzele o fac să se ridice din nou. Acolo se află Ada, prima dansatoare,
tânără și zveltă, care se înclină în fața unui public complet devotat. Pe
chipul ei oval se schițeză un zâmbet. Durerea se ascunde în spatele acelei
demonstrații de falsă bucurie. Astăzi împlinește douăzeci și cinci de ani. Iar
voi vă veți întreba ce legătură există între sentiment și această dată. Vă spun
că există o mare legătură. Un acord este un acord, iar în aceasta sunt
inflexibilă. Mă voi explica.
O cunosc pe Ada dinainte de a se naște. A
avut norocul să o facă în sânul unei familii înstărite și culte din bătrâna
Europă. La patru ani, Ada și-a dat seama că viața ei este dansul. Mereu și-a dorit
să zboare, dar ca muritoare îi lipsesc aripile pentru a o face și cel mai
apropiat lucru este dansul. Unde rămăsesem? Oh, da, vorbeam de acord. Astăzi se
încheie termenul convenit, zece ani. Ce trece timpul!
La cincisprezece ani, după Marele Război,
Ada s-a îmbolnăvit de poliomielită și a fost cât pe-a ce să moară. Exact în
acel moment am apărut în viața ei. Oarecum ironic, din moment ce aveam sarcina
de a-i pune capăt acesteia și să i-o iau pentru totdeauna. Deși trebuie să spun
în apărarea mea, dacă îmi permiteți, că îndeplinesc ordine superioare, cu o
oarecare plăcere, trebuie să recunosc, dar mai mult pentru o treabă bine făcută
decât pentru durerea provocată. Unde rămăsesem? Oh! Fata era pe moarte.
În timp ce așteptam la marginea patului,
fata se uita la mine. Pentru ea eram doar o umbră, până când prezența mea
încăpățânată a făcut-o să înțeleagă că eram mai mult decât atât, Umbra
Întunecată care ia suflete, răpind viață, vise și planuri. Ce-ar fi să o las să
trăiască? M-am gândit, dintotdeauna am avut acest tip de „tentații” în
momentele critice de așteptare, nu ar mai fi dansat niciodată, iar pentru ea,
aceasta ar fi mai rău decât moartea, am vrut să spun.
M-am apropiat de căpătâiul patului să o
iau de mână, era rece și mi-a strâns-o cu putere pe a mea, s-a ridicat în capul
oaselor și m-a implorat în șoaptă:
-Lasă-mă să mai trăiesc zece ani, iar când
voi fi cea mai faimoasă dansatoare din lume, întoarce-te după mine!
-Dacă plec, s-ar putea să trăiești, dar
boala te va lăsa paralizată.
-Nu! Așa nu! a exclamat. Triumful tău va
fi mai mare dacă în locul unei fete bolnave și infirme vei lua o mare vedetă în
culmea carierei ei! și s-a lăsat înapoi pe pernă.
Traducere de Monica Dragomirescu
