Y cuando yo muera, quién le arreglará su reloj?
Si
viajo, mentalmente, unos treinta años desde este momento hacia mi pasado,
encuentro entre mis recuerdos a Don Eusebio; un señor mayor muy formal, tanto
en el trato, como en el vestir; todo un caballero adornado de horarios precisos
y modales perfectos. Su oficio de relojero lo mantenía vivo y feliz. Nadie ha
amado tanto, en este mundo, a los relojes como él. Ataviado de su
monóculo contaba los rubíes, apreciaba el mecanismo, movía los ejes y era capaz
de grabar, hasta dentro del más pequeño, la fecha en que había sido atendido
por sus sabios dedos. Sus ojos, dueños de una mirada inteligente, aguda, limpia
y gentil, contemplaban embelesados cada pieza del reloj averiado, para luego,
certeramente, diagnosticar el problema y decir cómo iba a solucionarlo. Por
eso, cada vez que el mío dejaba de funcionar yo corría hasta su casa, que era
además su taller y él, de inmediato, lo abría, lo revisaba y resolvía
internarlo, por unos días, para recibir sus cuidados. Un arsenal de pequeñas
herramientas adornaba su mágico lugar y así, flanqueado por diferentes,
diminutos y misteriosos instrumentos, siempre me decía lo mismo: “y cuando yo
muera, ¿quién le arreglará su reloj?”
La verdad es que los relojes son eternos compañeros. Miden la duración de los momentos; miden el tramo de tiempo que ocupamos, mientras respiramos en este plano de la vida. Siempre insisto con lo mismo: “El tiempo no pasa”. El tiempo es, solamente, una ilusión y lo que medimos, en realidad, es nuestra existencia en relación con los hechos experimentados. El reloj y su tic tac, aunque creamos que no tenemos uno, sí que lo tenemos, sí está, sí existe y es nuestro corazón y sus latidos que emulan, perfectamente, al tic tac del reloj convencional. El corazón es nuestro verdadero reloj, porque inicia su cuenta en el momento en que ya estamos biológicamente completos, dentro del vientre materno y día y noche marca sin parar; no interrumpe ni paraliza su labor, y cuando lo hace, cuando se detiene, muchas veces, es porque ha llegado la hora indiscutiblemente fijada, para iniciar el viaje de retorno que nos llevará de vuelta hacia el misterio del éter y, si es así, ya ni siquiera un maravilloso Don Eusebio será capaz de lograr recomponerlo, porque el tiempo pactado en este plano es finito y, esto, debemos recordarlo ahora y siempre.
Dacă
întreprind o călătorie mentală cu vreo treizeci de ani din acest moment către
trecutul meu, îl găsesc printre amintirile mele pe domnul Eusebiu; un domn în
vârstă foarte formal, atât în ce privește comportamentul, cât și vestimentația; un adevărat gentleman ce ținea la un program exact și maniere perfecte. Meseria lui de ceasornicar
îl menținea
viu și
fericit. Nimeni nu a iubit ceasurile atât de mult ca el în această lume.
Înarmat cu monoclul lui, număra rubinele, cerceta mecanismul, mișca acele și era capabil să înregistreze, până și la cel mai mic, data la care degetele sale
înțelepte
îl manevraseră. Ochii lui, posesori ai unei priviri inteligente, agere, curate și binevoitoare, contemplau cu încântare
fiecare piesă a ceasului deteriorat, pentru ca apoi, cu exactitate, să
identifice problema și să
clarifice cum avea de gând să o rezolve. Din acest motiv, de fiecare dată când
al meu înceta să mai funcționeze,
dădeam fuga la el acasă, unde își amenajase și atelierul, iar el îl desfăcea imediat, îl
verifica și
hotăra să-l păstreze timp de câteva zile pentru a se ocupa de acesta. Un
arsenal de mici unelte îi împodobea locul magic și astfel, flancat de diverse instrumente minuscule și misterioase, îmi spunea mereu același lucru: „și când voi muri, cine vă va repara
ceasul?”
Adevărul este că ceasurile sunt veșnici camarazi. Măsoară durata momentelor; măsoară perioada de timp pe care o ocupăm, în timp ce respirăm în această dimensiune a vieții. Întotdeauna insist cu același lucru: „Timpul nu trece”. Timpul este doar o iluzie, iar ceea ce măsurăm de fapt este existența noastră în raport cu evenimentele trăite. Ceasul și tic-tacul lui, deși am crede că nu avem unul, ba da, îl avem, există în inimile noastre și în bătăile lor care imită perfect tic-tacul ceasului convențional. Inima este adevăratul nostru ceas, pentru că își începe numărătoarea în momentul în care suntem deja întregi din punct de vedere biologic, în pântecul matern, iar zi și noapte înregistrează fără oprire; nu își întrerupe sau încremenește munca, iar când o face, când se oprește, de multe ori este fiindcă a sosit ora incontestabil stabilită, pentru a începe călătoria de întoarcere care ne va duce înapoi la misterul eterului și, dacă e așa, nici măcar un minunat domn Eusebiu nu va fi capabil să-l potrivească, deoarece timpul convenit în acest plan este finit, iar acest lucru trebuie să ni-l amintim acum și de-a pururi. (Traducere de Monica Dragomirescu)